sâmbătă, octombrie 17

VANITATEA ....... OBSTACOLUL IN CALEA VIETII

Viaţa fiecărui Karateka este marcantă de imaginea şi personalitatea unui Maestru sau de cele mai multe ori influenţa vine din partea mai multor maeştri. În scrierile sale, marele Maestru Funakoshi vorbeşte cu mult respect şi admiraţie despre maeştrii lui, Azato şi Itosu.

"...Atât Azato, cât şi bunul său prieten Itosu aveau încă o mare calitate: nu erau geloşi pe alţi maeştri. Mi-au prezentat toţi maeştrii pe care îi cunoşteau, sfătuindu-mă să învăţ de la fiecare tehnica în care excelează... Când nu am mai avut nimic de învăţat din punct de vedere tehnic, am avut de profitat urmărind umilinţa şi modestia cu care priveau propriile lor persoane.

Matsumura, se numără şi el printre instructorii de la care Funakoshi a învăţat multe. Acesta a rămas vestit în istoria Artelor Marţiale printr-o întâmplare care merită să fie amintită:

"Povestea începe într-o prăvălie modestă a unui om care-şi câştiga existenţa gravând. Deşi aflat în al patruzecilea an al existenţei sale, era în floarea bărbăţiei; gâtul său era puternic ca al unui taur. Sub mânecile scurte ale kimonoului muşchii se încolăceau ca nişte şerpi, obrajii erau plini iar faţa bronzată era asemeni aramei.

Într-o zi, în magazinul gravorului a intrat un om care-ţi atrăgea atenţia imediat asupra lui. Avea între 25 şi 30 de ani, îi lipsea masivitatea gravorului dar prezenţa sa fizică era impozantă. Trăsătura cea mai izbitoare era privirea. Cu o voce calmă a cerut gravorului să-i deseneze ceva pe pipă.

În timp ce lua pipa, gravorul a spus, foarte politicos, conştient de faptul că aparţinea unei clase sociale mai modeste:
- Scuzaţi-mă domnule, sunteţi Matsumura, instructorul de Karate?
- Da, a venit răspunsul, şi ce-i cu asta?
- Ştiam că nu greşesc, şi de mult doream să studiez cu dumneavoastră!
- Îmi pare rău, nu mai învăţ pe nimeni!
- Eşti instructorul şefului de clan, nu-i aşa? Toată lumea spune că eşti cel mai bun instructor de Karate din împrejurimi.
- Într-adevăr, i-am fost profesor, a replicat cu amărăciune tânărul vizitator, dar nu sunt menit să-i învăţ pe alţii. De fapt, nu-i mai sunt profesor şefului de clan! Şi ca să-ţi spun adevărul, sunt sătul până peste cap de Karate!
- Ce spui? Cum se poate ca un om de calibrul tău să fie sătul de Karate? Eşti bun să mă lămureşti?
- Nu-mi pasă dacă sunt sau nu instructorul de Karate al şefului de clan! Mi-am pierdut slujba în timp ce încercam să-l învăţ pe fiul şefului de clan.
- Nu înţeleg, a spus gravorul, toată lumea ştie că eşti cel mai bun instructor în viaţă, şi dacă tu ai pierdut postul, cine crezi că te va putea înlocui? Nimeni!
- Într-adevăr, a mormăit Matsumura, din cauza reputaţiei mele am fost angajat în postul de instructor al şefului de clan. Dar era un student indiferent. A neglijat rafinamentul tehnicilor, care au rămas necizelate, în ciuda eforturilor mele. Aş fi putut renunţa la acest aspect, dar nu i-ar fi folosit la nimic. I-am arătat părţile slabe şi i-am permis să atace cum poate. A replicat instantaneu cu o lovitură dublă de picior. A fost destul de dibaci; dar trebuie să-ţi spun că numai un novice de rând deschide lupta cu o astfel de lovitură, când luptă cu un adversar de care ştie că e mult mai competent decât el.

Am decis să folosesc greşeala lui pentru a-i da o lecţie binemeritată. Aşa cum ştii o luptă Karate e o problemă de viaţă şi de moarte, şi odată ce ai făcut o greşeală serioasă, eşti pierdut. E imposibil să o acoperi. Ştii şi tu destul de bine aceste lucruri. Dar - se pare - că el nu le ştia, aşa că sperând să-i arăt adevărul, i-am blocat loviturile cu muchia palmei şi l-am trântit pe jos; înainte de a atinge pământul m-am repezit la el.
- A fost grav rănit?
- Umărul. Mâna. Piciorul pe care l-am lovit s-a învineţit peste tot. Tânărul a tăcut un moment apoi a continuat:
- Pentru o bucată de vreme nu va putea sa-şi folosească bine membrele.
- Teribil, a strigat gravorul. Şi bineînţeles, ai fost concediat!
- Bineînţeles! Am fost obligat să plec imediat şi să nu mă întorc decât dacă voi fi înştiinţat.
- Înţeleg, a spus gravorul gânditor. Bineînţeles că te vor ierta.
- Cred că nu. Cu toate că incidentul a avut loc de mai bine de o sută de zile, încă nu am primit nici o veste. Mi s-a spus că e încă foarte supărat pe mine şi că aş fi fost foarte arogant. Nu mă îndoiesc că ar accepta scuzele mele. Ar fi fost mult mai bine dacă n-aş fi acceptat niciodată să fiu instructorul şefului de clan. De fapt, ar fi fost mult mai bine dacă n-aş fi învăţat Karate!
- Nonsens, strigă gravorul! În viaţa fiecăruia sunt suişuri şi coborâşuri. Dacă nu-l mai înveţi pe el, de ce nu mă înveţi pe mine?
- Nu! A spus Matsumura. De ce să învăţ pe cineva ca tine, care ai o reputaţie de expert? Matsumura spunea adevărul, reputaţia gravorului era răsunătoare.
- Poate că există un motiv serios, a spus gravorul, dar sunt sincer curios cum predai tu Karate.
Era ceva în vocea gravorului, care l-a enervat pe tânăr? Era oare gândul că profesorul şefului de clan ar putea ajunge profesorul unui gravor? Predispus să socotească acest lucru ca o ofensă, ca mulţi tineri, Matsumura a strigat indignat:
- Ce greu eşti de cap! De câte ori trebuie să-ţi spun? Nu vreau să predau Karate!
- Atunci, a spus gravorul pe un ton mult mai puţin politicos, dacă refuzi să mă înveţi, refuzi şi o confruntare?
- Ce înseamnă asta? A întrebat Matsumura neîncrezător. Vrei o confruntare cu mine? Cu mine?!
- Exact! Şi de ce nu! Într-o confruntare nu există diferenţe de clasă. Mai mult decât atât, de vreme ce nu mai eşti instructorul personal al şefului de clan, nu mai ai nevoie de aprobarea lui pentru a accepta această provocare. Pot, de asemenea, să te asigur că voi avea mai multă grijă de mâinile şi picioarele mele decât a avut el!

De acum cuvintele gravorului, ca şi vocea sa, puteau fi considerate impertinente.
- Ştiu că se spune că eşti un foarte bun Karateka, a spus Matsumura, cu toate că nu am idee cât de bun, dar nu crezi că ai mers prea departe? Problema nu va consta în a fi sau nu rănit; va fi o problemă de viaţă şi de moarte. Eşti într-adevăr pregătit de moarte?
- Sunt chiar dornic să mor, a replicat gravorul.
- Atunci voi fi fericit să te ajut, a spus Matsumura. Nimeni nu poate prevedea viitorul, dar există o vorbă din bătrâni: „Dacă doi tigri se luptă, unul va fi rănit iar celălalt va muri”. Aşa că, indiferent de rezultat, poţi fi sigur că nu te vei întoarce acasă neatins. Alegerea locului şi a timpului le las în seama ta.

Gravorul a sugerat ora 5 a dimineţii următoare şi Matsumura a fost de acord. Locul stabilit a fost cimitirul satului. Dimineaţa la ora cinci fix, cei doi stăteau unul în faţa celuilalt, la distanţa de 12 yarzi. Gravorul a făcut prima mişcare, acoperind aproximativ jumătate de distanţă, după care şi-a repezit pumnul stâng într-o poziţie GEDAN, pe cel drept ţinându-l lângă şold. Matsumura ridicându-se de pe piatra pe care stătea, a rămas în faţa oponentului său într-o poziţie naturală cu bărbia trasă lângă umărul stâng.

Stupefiat de poziţia pe care o luase oponentul său, gravorul se întreba dacă Matsumura îşi dădea seama de implicaţiile poziţiei. Gravorul s-a pregătit să-şi lanseze atacul. Exact în acel moment Matsumura şi-a deschis larg ochii şi şi-a înfipt privirea în ochii adversarului. Acesta, respins parcă de o forţă, aidoma unui fulger, s-a retras. Matsumura nu mişcase nici un muşchi; stătea unde stătuse şi înainte, aparent fără apărare.

Năduşeala brăzda fruntea gravorului, iar subsuorile îi erau de asemenea ude; putea să-şi audă inima bătând neobişnuit de repede. S-a aşezat pe piatra din apropiere. Matsumura a făcut la fel.
- Ce s-a întâmplat? a mormăit gravorul ca pentru sine. De ce această sudoare? De ce îmi bate inima atât de puternic? Încă nu am schimbat nici o lovitură!

Atunci se auzi vocea lui Matsumura:
- Hei, hai odată! Soarele se ridică. Hai să terminăm!

Cei doi s-au ridicat, iar Matsumura s-a postat în aceeaşi poziţie. Gravorul a fost hotărât să-şi termine atacul. De data aceasta s-a apropiat de oponentul său de la 12 paşi la 10, apoi la 8... la 6... la 4, şi aici s-a oprit, incapabil să mai facă ceva, imobilizat de forţa magică ce izvora din ochii lui Matsumura. Proprii săi ochi şi-au pierdut strălucirea şi stătea parcă fermecat de această privire fascinantă. Totodată era incapabil să-şi smulgă privirea din ochii adversarului. În sinea sa ştia că dacă o va face, se va întâmpla ceva cumplit. Cum să se smulgă de sub această dominaţie? Deodată a dat drumul unui Kiai puternic, care a zguduit întregul cimitir. Matsumura a rămas nemişcat. La această constatare gravorul a rămas, din nou, îngrozit.

Maestrul Matsumura a zâmbit.
- Ce este? a întrebat. De ce nu ataci? Nu poţi să lupţi doar strigând!
- Nu înţeleg, a răspuns gravorul. Nu am mai pierdut niciodată o luptă, iar acum ...

După un moment de tăcere, şi-a întors faţa către Matsumura şi a spus:

- Da, haide. Rezultatul confruntării s-a decis deja. Ştiu asta, dar hai să terminăm. Dacă nu o facem, îmi pierd onoarea şi prefer moartea. Te previn, voi ataca SUTEMI (până la ultima suflare).
- Bine, a spus Matsumura.
- Deci iartă-mă, dacă poţi, a spus gravorul în timp ce-şi lansa atacul.
Dar în acelaşi timp a izbucnit strigătul lui Matsumura, care i-a părut gravorului ca un tunet. Aşa cum lumina din ochii lui Matsumura îl imobilizase mai înainte, tot aşa a făcut acum tunetul din vocea lui. Gravorului i s-a părut că nu se mai poate mişca; a făcut o ultimă şi slabă tentativă de a ataca, înainte de a cădea înfrânt la pământ. La câţiva paşi, capul lui Matsumura era scăldat de razele soarelui ce răsărea. Acest tablou i se înfăţişa gravorului ca o secvenţă din istoria acelor regi puternici din Antichitate, care ucideau dragoni şi demoni.
- Mă predau! a strigat sărmanul gravor. Mă predau!
- Ce om! a răspuns Matsumura. Acest fel de a răspunde nu se potriveşte cu modul de gândire al unui expert.
- Am fost un prost că am vrut să lupt cu tine, a răspuns gravorul, ridicându-se. Mă simt ruşinat. Nu există comparaţie între priceperea mea şi arta ta.
- Nu-i chiar aşa, a răspuns gentil Matsumura. Spiritul tău de luptă este excelent şi bănuiesc că eşti un luptător foarte priceput. Dacă am fi luptat efectiv, aş fi putut fi foarte uşor învins.
- Mă flatezi, a spus gravorul. Adevărul e, că m-am simţit complet dezarmat când m-am uitat la tine. Am fost atât de înspăimântat de ochii tăi, încât am pierdut şi spiritul de luptă pe care l-am avut.
- Poate, a spus Matsumura. Dar ştiu un lucru: tu erai hotărât să învingi, iar eu eram hotărât să mor, dacă pierd. Aceasta a fost diferenţa dintre noi. Ascultă, a continuat, când am intrat în prăvălia ta, ieri, eram foarte nefericit pentru faptul de a fi fost certat cu şeful clanului. Când m-ai chemat la luptă, brusc toate grijile mele s-au spulberat. Mi-am dat seama că am fost obsedat de probleme relativ minore, de rafinamentul tehnicilor, de priceperea mea ca profesor, de a-l flata pe şeful clanului. Eram preocupat să-mi păstrez rangul şi poziţia. Azi sunt mai înţelept decât ieri. Sunt o fiinţă umană şi o fiinţă umană e o creatură vulnerabilă, care nu poate fi niciodată perfectă. După ce moare, ea se reîntoarce în natură: în Pământ, în Apă, în Foc, în Vânt, în Aer. Totul este VANITATE. Suntem ca firele de iarbă sau ca şi copacii din pădure, creaţii ale Universului, ale Spiritului Universal şi Spiritul Universal nu are nici viaţă nici moarte.

Vanitatea e singurul obstacol în calea vieţii. Gravorul era de asemenea tăcut, meditând la lecţia inevaluabilă care i se predase.

Când, în anul următor, gravorul a povestit prietenilor săi cele întâmplate, nu a omis să-l descrie pe fostul său oponent în cei mai elogioşi termeni, ca pe un om cu adevărat mare.

Cât despre Matsumura, nu după mult timp, a fost reabilitat în fosta sa meserie de instructor personal al şefului de clan.

Niciun comentariu:

Persoane interesate

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Curs Valutar BNR

Lista mea de bloguri