miercuri, martie 17

TIPURI DE HOMOSEXUALITATE

Tipuri de homosexualităţi
Larry Houston
Activitatea sexuală cu persoane de acelaşi sex - "homosexualitatea" - poate fi atestată istoric; acest lucru nu poate fi contestat. Această activitate sexuală a fost tolerată, însă semnificaţia dată ei a variat în funcţie de societatea în care s-a desfăşurat. În toate culturile şi civilizaţiile, norma a fost şi este activitatea sexuală cu persoane de sex opus - "heterosexualitatea" - alături de căsătorie şi procreare. Ideea unei "identităţi homo" (doi adulţi într-o relaţie homosexuală) este un tip occidental şi nou de homosexualitate. "Identitatea homo" trebuie privită de asemenea în contextul socio-politic în care îşi ia acest nume.
Mişcarea pentru "emanciparea homosexualilor" a apărut abia la sfârşitul secolului douăzeci, transformând homosexualitatea într-o chestiune controversată. Cel mai adesea vedem că societăţile sunt mai dispuse să accepte un comportament homosexual la femei (lesbianism) decât la bărbaţi. Istoric vorbind, societăţile erau mai dispuse să accepte relaţii sexuale între bărbaţi şi băieţi, cu anumite considerente: practica era privită ca un act de transfer care trebuia să se încheie pentru bărbat către vârsta de 30 de ani iar pentru băiat în adolescentă. În toate cazurile de "homosexualitate" pe care le avem astăzi, aceasta se bazează pe comportament şi pe activitate sexuală, existând chiar un accent pe auto-identificarea ca "homosexual". Acest "homosexual" de astăzi constituie tiparul unei relaţii homosexuale exclusive, specifică societăţilor occidentale post-moderne, atât din punct de vedere istoric, cât şi cultural.
"La fel de diverse sunt şi formele de acceptare. Într-un grup de culturi, contactele homosexuale sunt permise tacit sau tolerate pentru o categorie anume de persoane, de pildă pentru băieţii adolescenţi sau pentru burlaci, sau în cazul unor situaţii anume, ca ceva temporar, inevitabil sau neimportant. În alte culturi, aceste contacte sunt prescrise ca un element necesar al unor acte iniţiatice. În al treilea caz, relaţiile homosexuale constituie un aspect al unui proces social mai lung sau mai scurt, cum ar fi socializarea adolescenţilor. În al patrulea caz, homosexualitatea simbolizează un stil de viată permanent, cu un rol sau identitate socială corespunzătoare. Motivaţia sexuală individuală depinde de aceste variaţii culturale." (Kon, "A Sociocultural Approach", pag. 278-279 în Theories of Human Sexuality, Plenum Press, New York şi Londra, 1987)
"Actele homosexuale sunt probabil universale la om, dar formele instituţionalizate ale activităţii homosexuale nu sunt; iar acestea depind în mare măsură de aspectele istorice specifice şi de normele unei societăţi." (Herdt, Same Sex, Different Cultures, pag. 55)
"Homosexualitatea, aşa cum o ştim noi - adică relaţii de durată bazate pe consimţământ reciproc între adulţi - pur şi simplu nu a existat înainte de secolul nouăsprezece, când a fost inventată de cercetători pentru a crea o condiţie patologică pe baza unui comportament rar întâlnit (cunoscut anterior ca "sodomie"). Alcătuirea acestei condiţii a făcut posibilă identificarea unui număr tot mai mare cu ea, oameni care în cele din urmă au reacţionat fată de statutul ei patologic." (Schmidt, Straight and Narrow? pag. 142-143)
"Deşi atracţiile şi comportament homosexual au existat neîndoielnic de-a lungul istoriei, identităţile homosexual, lesbiană şi bisexual sunt relativ noi (D'Emilio, 1983). Noţiunea actuală de identitate este ea însăşi o creaţie a istoriei (Baummeister, 1986). Conceptul unei identităţi homosexuale pare să fi apărut la sfârşitul secolului nouăsprezece. Într-adevăr, abia în ultimii ani un număr mare de indivizi s-au identificat drept homosexuali, lesbiene sau bisexuali. Identităţile publice de homosexual, lesbiană şi bisexual sunt astfel un fenomen al actualei perioade istorice (D'Emilio, 1983; Faderman, 1991)." (Patterson, "Sexual Orientation and Human Development: An Overview", pag. 3)
"Cercetarea istorică şi antropologică arată că persoanele homosexuale (adică cei care ocupă un rol sau o poziţie socială ca homosexuali) nu există în multe societăţi, deşi comportamentul homosexual există în fiecare societate. Astfel, trebuie să facem distincţie între comportamentul homosexual şi identitatea homosexuală. Un termen se referă la activitatea sexuală în sine a individului (fie cauzală, fie constantă); celălalt termen defineşte homosexualitatea ca rol social, cu componentele ei afective şi sexuale. Această distincţie este întemeiat conştient pe comparaţiile istorice şi trans-culturale între homosexualitate în societăţile avansate şi homosexualitatea din alte culturi sau epoci." (Escoffier, American Homo: Community and Perversity, pag. 37)
"Istoricii homosexuali şi lesbiene au descoperit, de asemenea, că activitatea homosexuală a avut loc frecvent şi în unele societăţi fără prezenta celor care se defineau drept "homosexuali" şi că relaţiile homosociale sau homoerotice intense au existat între persoane care nu păreau să fie homosexuali." (Escoffier, American Homo: Community and Perversity, pag. 110)
"Datele trans-culturale privind homosexualitatea (şi aproape toate se referă numai la bărbaţi) sunt de asemenea puţine, de o calitate îndoielnică şi uneori dificil de interpretate. Desigur, există cazurile cunoscute ale practicilor homosexuale între bărbaţi, dar datele sunt frecvent mult inferioare renumelui. Grecia clasică şi unele societăţi arabe sunt exemple de acest fel; suntem nevoiţi să luăm în calcul posibilitatea ca aceste exemple să aibă la fel de mult de-a face cu stereotipurile culturale cât şi cu un tipar cultural autentic." (Davenport "Sexual in Cross-Cultural Perspective in Beach, Human Sexuality in Four Perspectives, pag. 153)
"Atunci când homosexualii din ziua de azi invocă istoria şi antropologia în apărarea homosexualităţii şi în opoziţie cu heterosexualitatea exclusivă şi universală, argumentul lor este din punct de vedere empiric, fragil. În realitate, istoria şi antropologia nu furnizează nici o dovadă pentru tolerarea unei homosexualităţi exclusive în rândul populaţiei în ansamblu. Nu există nici o societate care să aprobe homosexualitatea exclusivă, nici pentru bărbaţi, nici pentru femei. Unele societăţi permit unui mic număr de bărbaţi (rareori femei) să întreţină doar nişte legături homosexuale, deseori în conjuncţie cu anumite roluri, cum ar fi cel de şaman, vraci sau vrăjitor." (Goode, Deviant Behavior, pag. 193)
În consecinţă, în trecut, homosexualitatea nu comporta aceleaşi aspecte ca astăzi.
"Homosexualitatea ar putea fi cheia înţelegerii întregii sexualităţi umane. Nici un alt subiect nu determină în aşa de multe sensuri psihologia, sociologia, istoria şi moralitatea. Incidenţa, dar şi vizibilitatea, homosexualităţii a crescut în mod categoric în occident în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Discuţia a devenit însă repede politizată după incidentul de la Stonewall din 1969, când a început mişcarea de emancipare a homosexualilor. Opiniile au devenit polarizate: oamenii au devenit homosexuali sau anti-homosexuali, fără altă alternativă. În ultimii zece ani, situaţia a scăpat de sub control: atitudinea responsabilă devine imposibilă atunci când discursul raţional este controlat de brigăzi de asalt - în acest caz activişti homosexuali - care posedă absolutismul tuturor fanaticilor care pretind că numai ei deţin adevărul." (Paglia, Vamps and Tramps, pag. 67)
"De aceea, în secţiunile care urmează - o explorare a atitudinilor şi obiceiurilor celor din vechime fată de erotismul homosexual - conceptele moderne de "homosexualitate" sau "orientare sexuală" vor lipsi cu desăvârşire. În aceste culturi, contactul sexual între persoane de acelaşi sex nu este văzut neapărat ca o caracteristică a unui grup distinct de oameni; nu există această categorie şi nu există "homosexuali". Din contră, în unele culturi, erotismul homosexual constituia o parte obişnuită a experienţei sexuale a fiecărui membru al societăţii, fapt care poate constitui un argument împotriva existenţei "homosexualităţii" ca atribut personal." (Mondimore, A Natural History of Homosexuality, pag. 4)
"Descrierile grecilor, ale berdacilor şi ale sambia ar trebui să ne pună pe gânduri în ceea ce priveşte categoriile noastre - homosexual şi heterosexual - să ne facă cel puţin să ne gândim mai atent la ceea ce înţelegem prin aceste cuvinte. Însă dacă suntem acum puţin nesiguri cu privire la aceste categorii, poate putem accepta măcar câteva lucruri simple despre sexualitatea umană: (1) erotismul homosexual a existat de mii de ani, în epoci şi culturi diferite; (2) în unele culturi, erotismul homosexual era acceptat ca un aspect normal al sexualităţii umane, practicat de aproape toţi indivizii cu anumite ocazii; (3) în aproape fiecare cultură analizată îndeaproape, putini indivizi sunt cei care prezintă o orientare sexuală fată de acelaşi sex." (Mondimore, A Natural History of Homosexuality, pag. 20)
Astăzi, când discutăm despre homosexualitate, vedem o varietate largă de expresii personale la nivelul individului. Astăzi întâlnim frecvent termenul "homosexualităţi" în literatura de specialitate. Atunci când vorbim despre tipurile de "homosexualităţi", nu trebuie să uităm că luăm un verb şi-l folosim ca substantiv; folosim două părţi diferite de vorbire pentru a denumi aceeaşi noţiune. Aşa as vrea să încadrez discuţia noastră - "cine este individul, un homosexual" şi "ce face individul, homosexualitate". De asemenea, pe măsură ce discutăm tipurile de "homosexualităţi" din ziua de azi, vom face aceasta din perspectiva generaţiei noastre "post-moderniste" şi prin prisma culturii noastre occidentale. Există două faţete în această discuţie, separate printr-o linie moral: o faţetă pro-homosexualitate (cei care promovează o identitate homosexuală, inclusiv persoanele care acceptă această identitate), şi cei care se opun acestei "identităţi homosexuale". Astfel, deseori obiectivitatea devine "copilul aruncat odată cu apa din lighean". Simţul raţiunii este înlocuit de patimi oarbe. Această obiectivitate a dispărut şi din comunitatea ştiinţifică. Înainte de a accepta rezultatul unui proiect ştiinţific, trebuie să stabilim dacă cercetătorii subscriu la o anumit agendă socială sau politică. Cercetătorul acela susţine ideea de "identitate homo"? Această discuţie despre tipurile de homosexualităţi are loc dintr-o perspectivă sociologică, în timp ce căutarea unei cauze ştiinţifice ar face subiectul altor discuţii, despre studiile ştiinţifice.
Homosexualitatea facultativă şi permanentă
Diferiţi autori folosesc termeni variaţi atunci când vorbesc despre tipurile de "homosexualităţi". Întâlnim uneori termenii facultativă şi permanentă, cu referire la homosexualitate. Cel din urmă, permanentă, este considerat a reprezenta homosexualitatea exclusivă, o stare în care o persoană poate relaţiona numai cu cineva de acelaşi sex. Nu există posibilitatea unor relaţii bisexuale sau heterosexuale. Homosexualitatea facultativă este un termen tehnic pentru orientarea şi activitatea sexuală către şi cu persoane de acelaşi sex. Acest termen nu exclude relaţiile sexuale cu cei de sex opus; mai este denumită şi bisexualitate. Activitatea fizică cu cei de acelaşi sex se desfăşoară fie numai pentru o descărcare sexuală, fie pentru exercitarea unui control sau a unei puteri, sau în acele situaţii în care nu există persoane de sex opus - în penitenciare.
Homosexualitatea compulsivă, simptomatică şi episodică
Un autor foloseşte aceste categorii generale - homosexualitate compulsivă, simptomatică şi episodică (vezi John F. Harvey, The Truth About Homosexuality). Cea din urmă, cea episodică, este un termen general, reprezentând homosexualitatea "situaţională sau variaţională". Aici individul participă la activităţi homosexuale, dar este heterosexual în orientare. Activitatea homosexuală are loc în momente sau locuri în care activitatea heterosexuală nu este posibilă, acolo unde oamenii sunt separaţi după sex, de exemplu în închisori, scoli, etc. De asemenea, această activitate homosexuală se poate întâlni la copiii sau adolescenţii care o fac din curiozitate sau ca să înveţe despre sex. Indivizii mai în vârstă recurg la acte sexuale pentru bani, în căutarea de "senzaţii tari", din indiferentă fată de valorile morale sau ca o formă de rebeliune fată de normele sociale.
Atunci când vorbim despre homosexualitatea simptomatică, pentru individul în cauză homosexualitatea este un simptom al unei probleme de personalitate mai ample. Impulsul puternic către o activitate homosexuală are menirea să rezolve un conflict de personalitate sau relaţional, care s-a sexualizat. Pot fi întâlnite trei domenii, deşi ar putea exista şi altele. Pot fi probleme de dependentă nesatisfăcută, cum ar fi nevoie după dragoste şi susţinere. Poate fi o problemă de control, sub forma unei nevoi de a domina. Deseori, aici întâlnim abuzul sexual asupra unui copil, care îl face pe acesta ca ulterior şi el să abuzeze de alţii. Băieţii care sunt abuzaţi de adulţi gândesc că dacă li s-a întâmplat aceasta, probabil sunt homosexuali. Această auto-etichetare poate conduce la formarea unei gândiri eronate sau false, individul implicându-se în relaţii homosexuale şi acceptând ca pe o fatalitate identitatea şi comportamentul homosexual.
Homosexualitatea compulsivă sau permanentă îşi are originile în conflictele de dezvoltare relaţională din perioada copilăriei, în relaţiile cu părinţii sau colegii. Această categorie este asociată cu ceea ce se numeşte orientare sexuală. Copilul preferă şi afişează un comportament atipic sexului său, care conduce la auto-identificarea drept homosexual. În alte situaţii întâlnim părintele pasiv, absent sau care îl respinge pe copil. În cazul bărbaţilor, întâlnim o mamă puternică, cu o autoritate superioară tatălui. La femei este vorba de rezultatele unui abuz sexual. Pentru ambele sexe, aceasta poate apărea ca urmare a expunerii premature la sex. La o vârstă foarte fragedă, copilul se "vede şi simte" pe sine ca diferit şi neacceptat. Ca urmare, nevoile relaţionale şi emoţionale se sexualizează în perioada pubertăţii. Indiferent de motivul care stă la baza dobândirii unei homosexualităţi compulsive, cauza nu este nicidecum una înnăscută.
Homosexualităţile instituţionale
Frecvent numeroşi autori discută despre homosexualitate în cadrul a trei tipuri de homosexualităţi instituţionale - inversiune sexuală, de roluri şi de vârstă, pentru a indica o a patra homosexualitate - identitatea homosexuală. Mulţi dintre aceşti autori sunt susţinători ai homosexualităţii.
1. Inversiunea sexuală
Un astfel de exemplu instituţional îl constituie berdacii, întâlniţi la indienii din America de Nord. Rolul berdacilor are o conotaţie religioasă. Despre persoana în cauză se spune că posedă două spirite. Aceasta mai este denumită şi transsexualitate sau inversiune sexuală. Aici, un bărbat joacă rolul unei femei. Sexul anatomic al acestor indivizi nu are importantă - individul este selectat după criterii necunoscute. O posibilitate controversată ar fi aceea că individul are o predispoziţie genetică către un asemenea rol, având de pildă anumite trăsături feminine. Situaţia nu este diferită de cea a persoanelor din societatea noastră, care sunt etichetate drept "homo" pe baza aspectului sau a unor gesturi. Ei se potrivesc rolului. În aceste societăţi, norma o constituie căsătoria heterosexuală, inclusiv creşterea copiilor. Berdacii sunt acceptaţi, dar nu constituie o normă. Inversiunea sexuală a acestei norme implică deci o întrerupere pe drumul de la copilărie către maturitatea sexuală. Berdacii se pot căsători şi pot avea copii.
“O altă formă de homosexualitate instituţionalizată o găsim în mai multe culturi amerindiene. Fetele şi băieţii din aceste culturi pot refuza iniţierea conformă sexului lor, adoptând în schimb rolul social al sexului opus. De exemplu, bărbaţii care se îmbrăcau şi se comportau asemenea femeilor erau priviţi ca având „două spirite” (când i-au întâlnit prima oară, coloniştii francezi i-au denumit „berdaches”). Berdacii deseori se căsătoreau cu bărbaţi indieni. Partenerii din aceste căsătorii nu se considerau pe sine „homosexuali”, şi nici societăţile lor nu îi considerau astfel, dar viaţa lor casnică consta din relaţii homosexuale.” (Escoffier, Jeffrey. American Homo Community and Perversity, pag. 37)
“O a treia caracteristică a berdacilor este aceea că el sau ea îşi putea alege un partener de căsătorie de acelaşi sex. Aceasta nu era însă ceva obligatoriu; unele femei berdace se căsătoreau cu bărbaţi, în timp de bărbaţii berdaci se căsătoreau cu femei, în ambele cazuri pierzând statutul de berdaci. Elementul definitoriu al identităţii de berdaci era deci nu alegerea partenerului sexual, ci mai degrabă ocupaţia lui sau a ei.” (Wiering, “An Anthropological Critique of Constructionism: Berdaches and Butches,” pag. 224-225 în Homosexuality, Which Homosexuality? de Dennis Altman)
2. Homosexualitatea cu roluri specializate
Un al doilea tip – homosexualitatea cu roluri specializate – este mai puţin discutată, însă este documentată. În cazul de faţă trebuie adăugat sau adaptat ceva pentru a se putea vorbi de homosexualitate. Aceasta apare la persoanele care ocupă un anumit rol social. Un exemplu instituţional de acest tip este şamanul Chuckee. Din nou, ca şi la berdaci, avem un context religios. Şamanul Chuckee intră într-o transă în care capătă sentimentul că trebuie să se îmbrace în femeie şi să întreţină relaţii homosexuale. Majoritatea cazurilor de homosexualitate de rol sunt întâlnite la femei, existând chiar şi o distincţie între femeile din clasa superioară şi cele din clasa inferioară. O altă similitudine remarcabilă cu inversiunea sexuală discutată mai sus o constituie întreruperea de dezvoltare. Heterosexualitatea este norma în ceea ce priveşte sexualitatea, ducând la căsătorie şi creşterea de copii. Aici, ca să avem o legătură homoerotică de durată, trebuie să mai intervină ceva, un element suplimentar, care însă apare foarte rar.
3. Homosexualitatea structurată după vârstă
Al treilea tip de homosexualitate este cea transgeneraţională sau structurată după vârstă, de obicei între bărbaţi şi băieţi. Acesta este tipul de homosexualitate cel mai dezaprobat în societatea din ziua de azi. Totuşi, acest tip este şi el citat astăzi, în scopul obţinerii acceptării homosexualităţii în general. Cel mai adesea este menţionată pederastia vechilor greci, dar şi societăţile militarizate, cum ar fi cea din Noua Guinee. Caracteristica acestui tip de homosexualitate este aceea că ea apare ca o componentă constantă şi normală a dezvoltării. În societăţile militarizate, contextul este acela al impunerii unor valori de curaj, putere, agresivitate şi masculinitate, de către cei adulţi asupra celor tineri. Acest tip de homosexualitate este puternic legat de mecanisme rituale, cum ar fi ceremoniile de iniţiere. Băieţii sunt crescuţi de mamele lor până la o anumită vârstă, după care ei participă la un ritual cultural şi încep să trăiască împreună cu alţi bărbaţi. În general, segregarea după sex este amplă; structura familială nu contează aproape deloc. Din nou, vorbim despre societăţi tribale agrare. Constatăm că homosexualitatea este practicată de cei maturi asupra celor tineri, care sunt la sfârşitul perioadei copilăriei şi care ajung acum la maturitate. Pe măsură ce bărbaţii înaintează în vârstă, rolurile se inversează, cei pasivi devenind acum activi în cadrul relaţiei homosexuale. Bărbatul poate participa la activităţi homosexuale chiar şi după ce se căsătoreşte. Lucrurile se schimbă – el nu mai poate participa la aceste activităţi – abia după ce devine tată. “După ce devine tată, orice activitate homosexuală trebuie să înceteze.” (Turner, Miller şi Moses. AIDS - Sexual Behavior and Intravenous Drug Use, pag. 161) Cel mai frecvent tip de activitate homosexuală este sexul oral, în ideea că odată cu sperma se transmite şi cunoştinţa de la cel bătrân la cel tânăr. Gilbert Herdt, un antropolog homosexual, scrie extensiv despre acest tip de homosexualitate.
“Tribul Sambia (Herdt, 1981) din ţinuturile muntoase din estul Noii Guinee, se numără printre acele triburi la care înţelepciunea populară a furnizat un motiv anume pentru
homosexualitatea prepubertală. Potrivit acestei înţelepciuni, băiatul prepubertal trebuie să părăsească compania mamei şi a surorilor lui şi să se alăture societăţii secrete a bărbaţilor, pentru a dobândi bărbăţia necesară unui vânător de capete. În timp ce în perioada copilăriei trebuie să primească lapte matern pentru a creşte, în societatea secretă a bărbaţilor trebuie să primească laptele bărbaţilor – sperma tinerilor maturi şi a celor necăsătoriţi pentru a se maturiza. Este datoria holteilor tineri de a-i furniza sperma lor. Ei sunt obligaţi să practice o pedofilie instituţionalizată. A-şi oferi sperma unuia care poate deja ejacula este interzis, întrucât aceasta îl privează pe tânărul băiat de o substanţă de care are nevoie pentru a se maturiza. Când holteiul ajunge la vârsta căsătoriei, familia lui negociază procurarea unei soţii şi aranjează căsătoria. El îşi începe apoi faza heterosexuală a vieţii sale. Astfel, el nu poate deveni un adult adevărat doar în baza experienţei heterosexuale. Maturitatea deplină necesită o fază anterioară de homosexualitate exclusivă. Astfel, homosexualitatea devine universală – o caracteristică definitorie a vânătorului de capete, matur şi puternic." (Money, “Sin, Sickness, or Status?” pag. 384-385)
“Întrucât comportamentul homosexual din culturile Melaneziei constituie o rutină şi o obligaţie în cadrul organizării sociale a acestor culturi, el nu este privit ca un comportament deviant sau anormal. În mod cert, nu putem judeca acest comportament după normele noastre şi nu-i putem denumi pe aceşti bărbaţi „homosexuali” – termen specific culturii noastre occidentale (vezi Herdt, 1984; Stroller, 1980.)” (Heyl, “Homosexuality: A Social Phenomenon,” pag. 323 în Human Sexuality: The Societal and Interpersonal Context. Kathleen McKinney şi Susan Sprecher.)
Homosexualitatea structurată pe vârste apare în numeroase locuri şi momente din istorie, deşi nu este universală. Dintre cele trei tipuri de homosexualitate discutate aici, aceasta reprezintă forma cea mai frecventă de contact homoerotic instituţionalizat din lume. Acest tip de homosexualitate apare în sânul unei heterosexualităţi normative pentru bărbatul adult care se căsătoreşte şi are copii. Vom discuta în cele ce urmează cazul pederastiei la vechii greci.
Activiştii homosexuali menţionează frecvent pederastia grecilor antici. Totuşi, dacă lăsăm datele să vorbească, probabil am vedea în pederastia grecilor mai mult decât vedeau grecii înşişi. Este destul de interesant faptul că multe cărţi recente despre sexualitatea grecilor, semnate de promotorii homosexualităţii, au tendinţa să romanţeze aceste relaţii. Am inclus în discuţia de mai jos şi pe cei care au altă opinie. Diferenţa se poate observa din titluri şi din citatele pe care le voi prezenta.
“De asemenea, mulţi dintre noi ne imaginăm acea lume ca una în care devin realitate visele noastre despre o homosexualitate liberă şi sănătoasă. Totuşi, deşi e adevărat că vechii greci credeau că dorinţa sexuală faţă de cineva de acelaşi sex reprezintă ceva ce aproape oricine simte la un moment dat şi la fel de adevărat este că societatea accepta acest stil de viaţă, aceasta nu înseamnă că el corespunde cu actualele noastre fantezii despre o viaţă homo-sexuală deplină. Într-adevăr, unii cercetători cred că viziunea vechilor greci faţă de formele acceptate de dragoste între bărbaţi sunt foarte diferite de conceptul modern de homosexualitate, până într-acolo încât perspectiva lor devine irelevantă pentru noi.” (Downing, Myths and Mysteries of Same-Sex Love, pag. 133)
“Totuşi, idealul vechilor greci faţă de trupul masculin atletic era centrat întotdeauna într-un context mai amplu al esteticii şi al religiei. Şi, trebuie amintit, pederaştii atenieni întotdeauna se căsătoreau şi nu încetau să venereze divinităţi feminine.” (Paglia, Vamps and Tramps, pag. 69)
“Mulţi istorici sunt de acord că, pentru antici, sexualitatea nu reprezenta un segment separat al existenţei sau miezul vieţii private; aceasta era direct legată de puterea şi statutul social. Oamenii erau judecaţi după comportamentul public, pentru care existau roluri clare; căsătoria, de pildă, era o sarcină care nu era legată neapărat de satisfacţia erotică. Bărbaţii puternici social (cetăţenii) aveau acces sexual aproape la toţi ceilalţi membri ai societăţii (inclusiv, în Grecia, la sclavi, băieţi tineri, străini şi femei din toate păturile).” (Clausen, Beyond Gay or Straight, pag. 51)
“Datele trans-culturale privind homosexualitatea (toate referindu-se aproape exclusiv la bărbaţi) sunt puţine la număr, de o calitate îndoielnică şi uneori greu de interpretat. Desigur, există cazurile cunoscute ale practicilor homosexuale ale bărbaţilor, dar datele sunt deseori mult mai puţine faţă de renumele vehiculat. Grecia antică şi unele ţări arabe sunt exemple de acest fel, iar noi suntem nevoiţi să ne gândim şi la posibilitatea ca aceste exemple să aibă tot atât de mult de-a face cu un stereotip cultural cât cu un tipar cultural autentic.” (Davenport “Sexual in Cross-Cultural Perspective, pag. 153 în Human Sexuality in Four Perspectives)
Din cauza diferenţelor fundamentale dintre moravurile Greciei antice şi cele ale societăţii noastre, este dificil a face comparaţii între culturi. Trebui să încercăm să evităm interpretarea experienţei greceşti prin prisma categoriilor noastre occidentale, post-moderniste, chiar dacă moravurile din societatea şi cultura noastră îşi au rădăcinile atât în sexualitatea greco-romană, cât şi în cea iudeo-creştină.
“Întâi de toate, majoritatea scrierilor din ziua de azi despre sexualitatea antică sunt realizate prin filtrul unei „agende politice” susţinută de o anumită teorie care afirmă mai multe despre criza raţionalismului occidental decât despre Grecia antică. Astfel, ni se spune că grecii nu vedeau nimic rău în actul de sodomie dintre doi bărbaţi, atât timp cât se respectau anumite „protocoale” de vârstă, statut şi poziţie socială, interpretare promovată în ciuda numeroaselor dovezi care arată că grecii – inclusiv apologeţii pederaşti cum ar fi Platon – erau revoltaţi de ideea penetrării anale între doi bărbaţi, numind acest act ca fiind „împotriva naturii”. Este esenţial să analizăm ce spuneau vechii greci, fără a dilua mesajul într-o mare de cuvinte.” (Thornton, The Myth of Ancient Greek Sexuality, pag. xiii)
“Grecii asociau dorinţa sexuală cu alte nevoi omeneşti – mâncarea, băutul şi somnul – şi le vedeau pe toate acestea ca punând aceeaşi problemă morală, anume evitarea exceselor.” (Downing, Myths and Mysteries of Same-Sex Love, pag. 134)
“Etica sexuală grecească accentua nu ceea ce a făcut un om, ci felul în care a făcut-o; nu era vorba de un index al actelor interzise, ci de un îndemn la moderare.” (Downing, Myths and Mysteries of Same-Sex Love, pag. 135)
“Un alt aspect aparte al viziunii greceşti asupra sexualităţii este accentul pe roluri. Din perspectiva lor, problema cea mai importantă era distincţia între subiect şi obiect, între participantul activ şi cel pasiv. Sexul nu era privit ca un angajament diadic reciproc, ci ca pe un lucru pe care o persoană îl face alteia.” (Downing, Myths and Mysteries of Same-Sex Love, pag. 135)
“Astfel, nu este greu să vedem marea diferenţă dintre homosexualitatea grecilor, care era acceptată şi integrată în societate, şi homosexualitatea modernă, care este considerată de societate – nu fără motiv – a fi o perversiune, o deviere de la tiparul heterosexual validat de societate. Toate energiile culturii moderne sunt devotate susţinerii heterosexualilor, tendinţele homosexuale sunt descurajate ferm la tineri şi la adulţi, acestea putând fi cultivate numai la nivel individual, în sfidare faţă de societate. În timp ce homosexualitatea grecilor nu reprezenta un tipar stabil în viaţă, ci doar un fenomen al pubertăţii integrat ulterior în viaţa de adult, homosexualitatea modernă tindă să fie un tipar permanent care apare ca perversiune în copilărie şi dispare cu mare dificultate (dacă dispare) pentru a face loc unei „normalităţi” heterosexuale. Homosexualitatea modernă devine dependenţă, conducând inevitabil la anxietate şi chiar nevroze; homosexualitatea grecilor, din contră, era temporară (a se vedea, de pildă, “Lysistrara”), având o natură pur sexuală şi fără a fi un instrument de uşurare a anxietăţilor. În final, nu există nici o dovadă că homosexualitatea grecilor ar fi fost privită ca normală sau aşezată în slujba unor impulsuri agresive non-sexuale, că ar fi fost antihedonistă sau mai puţin plăcută decât contactul vaginal, aşa cum pare să fie homosexualitatea modernă.” (Henderson, The Maculate Muse, pag. 207-208)
Deşi grecii celebrau pederastia, clasa socială şi rolul jucat de aceasta în societatea greacă o limita. Pe lângă pederastie, grecii erau conştienţi şi de existenţa homosexualităţii, care era numită pedomanie. Ei vedeau pedomania ca pe o perversiune sexuală şi o condamnau.
“Pe măsură ce Grecia a evoluat de la o multitudine de triburi, sate şi vătafi, către o civilizaţie urbană, pederastia a trecut de la un act de transfer la o instituţie educaţională care era şi etică, şi extrem de personală, şi elitistă. Accentul pe virtuţile fizice specifice războiului i-au conferit un atribut ascetic, deşi motivaţia ei era una erotică şi senzuală.” (Garrison, Sexual Culture in Ancient Greece, pag. 167)
“Trebuie să fim pregătiţi să abordăm pederastia grecilor cu proprii ei termeni, adică liberă de confuzia cu androfilia şi alături de valorile care au creat-o şi pe care le-a rândul ei le-a creat.” (Percy, Pederasty and Pedagogy in Archaic Greece, pag. 10)
Privind la aceste două tipuri de relaţii homosexuale, există anumiţi termeni ale căror definiţii trebuie să le avem constant în minte. Pederastie provine din două cuvinte greceşti, unul însemnând băiat, celălalt însemnând iubire. În consecinţă, termenul denotă afecţiunea spirituală şi senzuală faţă de un băiat. În cazul pederastiei, bărbatul adult era numit eraste. Partenerul mai tânăr, băiatul, era numit eromenous. Trebuie însă menţionat că cuvântul grecesc pentru băiat semnifica un bărbat care era matur din punct de vedere sexual, unul care ajunsese la vârsta pubertăţii.
“Aşa cum întâlnim deseori la relaţii sexuale, exista o distincţie între roluri; partenerul mai în vârstă, iniţiatorul şi agresorul, „iubitul” activ sau erastele, îl domina pe cel tânăr, eromenosul modest şi pasiv. Rolul erastelui era acela de a se comporta cu moderaţie şi înfrânare, în timp ce tânărul eromenos nu trebuia să afişeze nici o dorinţă sexuală proprie, răspunzând erosului iubitului cu o simplă dispoziţie - philia. Dacă accepta atenţiile iubitului, se considera că îl “gratifică” (horizesthai) pe partener din gratitudine (khoris), nu din dorinţă sexuală, dar gratitudinea nu era un răspuns la cadouri (niciodată bani) ci la timpul şi atenţia acordată de cel bătrân. În schimbul gratificării primite sub forma unei relaţii anale, cel bătrân îl introducea pe cel tânăr în societatea adulţilor şi a abilităţilor sociale; în lumea aristocraţilor, a celor kalokagathai - frumoşi şi buni. Pentru băiatul adolescent, aceasta reprezenta atât o educaţie potrivit statutului său, cât şi o iniţiere în societatea celor privilegiaţi.” (Garrison, Sexual Culture in Ancient Greece, pag. 157)
“Eromenos nu era considerat efeminat, ci masculin, iar supunerea sa nu era una de caracter, ci reprezenta stadiul în care se afla viaţa lui atunci. Indiferent de sentimentele sale de afecţiune, tânărul eromenos nu simţea nici o dorinţă sexuală pentru cel bătrân. Aceasta explică frecventa lipsă de erecţie a celor tineri reprezentaţi pe vasele antice.” (Bishop şi Osthelder, Sexualia From Prehistory to Cyberspace, pag. 208)
“Mai mult, numai dorinţa de a juca rolul activ era privită ca naturală. Tânărul cedează solicitărilor bătrânului din admiraţie, compasiune sau gratitudine, fără a simţi însă dorinţă sau plăcere.” (Downing, Myths and Mysteries of Same-Sex Love, pag. 139)
“La nivel emoţional, relaţia era clar una între doi inegali, bătrânul având rolul dominant, posesiv sau didactic, tânărul fiind protejatul care câştiga material şi educaţional de pe urma acelei relaţii.” (LeVay şi Nonas, City of Friends, pag. 26)

“Relaţia dintre erastes şi eromenos era văzută ca una educaţională, cu o funcţie morală, parte a iniţierii tânărului pe drumul către maturitate. De aceea, era o ruşine să nu fii iniţiat, dar şi o ruşine să cedezi prea uşor. Bătrânul devenea responsabil de dezvoltarea şi onoarea tânărului. Întrucât se considera că partenerul bătrân era motivat de grija pentru binele tânărului şi pentru că ceea ce căuta era dragoste şi consens, nu o simplă satisfacţie sexuală, violul, înşelarea sau intimidarea erau strict interzise (dovada coerciţiei constituia motiv de ostracizare). Cei doi împărţeau faima şi ruşinea.” (Downing, Myths and Mysteries of Same-Sex Love, pag. 139)
„„Iubirea grecească” se referă deci la bărbaţi care iubesc băieţi tineri. Deoarece aproape toţi erastes preferau adolescenţi cu vârste între doisprezece şi optsprezece ani, sau până când apărea părul de pe corp şi barba era vizibilă, ar trebui să-i clasificăm pe aceştia mai degrabă ca pederaşti decât ca pedofili (cei care îi iubeau pe băieţii prepuberi) sau efebofili (cei care îi iubeau pe tinerii între 18 şi 22 de ani). Din punctul lor de vedere, ei ar fi condamnat androfilia din societatea noastră modernă, ca fiind extrem de respingătoare şi inutilă, în sensul că nu serveşte nici unui scop pedagogic. Într-adevăr, în ochii lor, un asemenea comportament ar fi afectat prestigiul şi valoarea partenerului pasiv, pentru că majoritatea grecilor şi a romanilor considerau că cetăţenii adulţi nu trebuie să-şi asume roluri feminine. Mai mult, anticii considerau că cetăţenii trebuie să se căsătorească şi să aibă copii, aceasta fiind o datorie civică şi familială.” (Percy, Pederasty and Pedagogy in Archaic Greece, pag. 8-9)
În Grecia antică, idealul dorinţei homosexuale era legat de conceptul filosofic al pederastiei, termen derivat din combinarea lui pais (băiat sau copil) cu verbul eran (a iubi), originea lui eros (dorinţă). Acest ideal închipuia o relaţie între un bărbat mai bătrân şi unul mai tânăr, primul un cetăţean adult, cu experienţă în viaţă, conştient de rolul său social şi civic, priceput în ale războiului, un exemplu de administrare a casei sale şi a averii, respectuos cu părinţii, virtuos, viteaz, onorabil şi devotat adevărului. Cel tânăr, descris frecvent ca tânărul a cărui barbă încă n-a răsărit, trebuie să fie modest în comportare, atletic şi viteaz, dornic să se dezvolte şi să înveţe de la mentorul şi iubitul său despre mersul general al vieţii şi dragostei. Pederastia implica o relaţie care combina rolurile educatorului şi al elevului, cu cele ale îndrăgostitului şi al iubitului, cu o componentă sexuală între cei doi.
Limba grecilor cuprindea termeni specifici pentru fiecare rol. Băiatul iubit era numit uneori pais sau paidika. Deseori el este eromenos, „cel care este iubit sau dorit”; aitas, „cel care ascultă sau primeşte” sau kleinos, „cel vestit” sau „cel admirat”. Mentorul era numit erastes, „cel care iubeşte” sau eispnelos, „cel care inspiră”, sau philetor, „prietenul” lui kleinos. Erastes trebuia nu numai să-l atragă şi să-l seducă pe eromenos, dar trebuia şi să-l instruiască în arta vânătorii şi a războiului, în traiul cumpătat şi în comportamentul potrivit unui cetăţean demn. Se presupunea că erastes avea să-şi ia la un moment dat o nevastă, ceea ce nu însemna neapărat şi că urma să abandoneze practicile homosexuale – şi că eromenos la rândul său urma să devină un erastes pentru alţi tineri.
“Instituţia „pederastiei pedagogice”, prin care cetăţenii adulţi curtau şi stabileau relaţii speciale cu cei tineri, nu poate fi separată de statutul de subordonare al femeilor în societate. Relaţiile bărbat-bărbat erau nu numai tolerate, dar aveau şi un important rol în dezvoltarea emoţională şi socială a cetăţenilor, care aveau apoi să se căsătorească şi să întemeieze familii. Cultivarea prieteniilor romantice între bărbaţii maturi şi cei tineri era privită ca o ocazie importantă pentru educaţia civică. Asemenea relaţii sunt dramatizate şi discutate explicit în lucrările Lysis, Symposium şi Phaedrus ale lui Platon. Explorând asemănările şi diferenţele dintre pederastia anticilor şi homosexualitatea modernă, este important să recunoaştem că iubirea grecilor era în mod inerent asimetrică şi ierarhică. Atât de mult, încât nu exista un termen unic pentru a-i desemna pe participanţii la relaţie: erastes era cel care iubea – bătrânul, cu un statut superior, deseori mai bogat şi mai puternic, penetratorul falic potenţial; eromenos era cel iubit – tânărul frumos,promiţător dar neformat, potenţial receptor falic. Pe lângă diferenţele de vârstă şi statut aferente acestor roluri, fiecare era înţeles ca având un scop diferit în contextul erotic. Scopul lui erastes includea plăcerea genitală; eromenos nu resimţea nici o plăcere din penetrarea anală, dar o îngăduia pentru anumite avantaje, mergând de la daruri materiale până la educaţie civică sau filosofie." (Kaplan, Sexual Justice Democratic Citizenship and the Politics of Desire, pag. 51-52)
“Principala formă care era aprobată şi chiar transformată în instituţie socială era pederastia (iubirea de băieţi), între un bărbat matur şi un efeb (tânăr imatur) care trecuse de pubertate. În societatea militaristă din Sparta, fiecare bărbat născut liber trebuie, prin lege, să aibă un iubit mai tânăr, pe care să-l înveţe îndatoririle sociale. Partenerul matur era responsabil pentru comportamentul elevului iubit, putând păstra calitatea de educator chiar şi după ce tânărul depăşea perioada sexuală a relaţiei. În Atena, aceste relaţii au fost frecvente la sfârşitul sec. VI şi începutul sec. V îH. Printre cetăţenii liberi, relaţiile sexuale între cei de aceeaşi vârstă, cum ar fi prostituţia, erau dezaprobate. În timp ce sclavii reprezentau o masă sexuală la îndemână, băieţii cetăţeni erau rezervaţi cetăţenilor, potrivit unor reguli stricte, iar relaţia făcea parte din relaţia corectă a bărbatului cu Statul. Partenerul matur era probabil un înlocuitor al tatălui tânărului, un tată uneori distant sau care petrecea mult timp departe de casă. Se spunea că partenerul matur „respira” dragoste în băiatul cel tânăr, sporindu-i astfel modestia şi controlul de sine. Relaţia era una educaţională. Băiatul îşi pierdea interesul faţă de cel bătrân atunci când îi creştea barba, urmând să devină el însuşi un partener matur pentru altcineva. Instituţia este astfel comparabilă cu ritualurile de iniţiere din alte culturi.” (Bishop şi Osthelder, Sexualia From Prehistory to Cyberspace, pag. 208)
Pederastia nu reprezenta o normă în societatea grecească. Era practicată în oraşele-stat ale Spartei şi Atenei. De asemenea, era specifică unei clase, celei superioare, pentru pregătirea tinerilor în a-şi prelua rolul în societatea adulţilor din cetate.
“Atenienii nu erau străini de aceste ambiguităţi şi conflicte. De pildă, după Xenofan, grecii erau conştienţi că legile şi obiceiurile privind pederastia difereau mult de la o cetate la alta. Unele oraşe o interziceau categoric, altele o permiteau explicit. Apoi, în Symposium (128aff), Platon aşează în gura lui Pausanias un discurs despre dragoste, care abordează explicit conflictele din normele şi obiceiurile ateniene privind pederastia. În timp ce pentru restul Greciei, legile şi normele legate de pederastie erau clare şi bine definite, explică Pausanias, cele din Atena şi Sparta erau “poikilos” – complicate, neclare, cu multe interpretări. El afirmă că legislaţia ateniană în acest domeniu este admirabilă, dar greu de înţeles; greutatea constă în aprobarea şi cenzura simultană pe care normele sociale şi legile le aşează asupra începerii unei relaţii pederaste.” (Cohen, Law, Sexuality, and Society The Enforcement of Morals in Classical Athens, pag. 174-175)
În societatea grecească, homosexualitatea masculină, pedomania, avea multe conotaţii negative şi consecinţe juridice.
“Într-adevăr, pentru o societate considerată tolerantă faţă de largul spectru al comportamentului sexual, grecii antici aveau un vocabular foarte vast pentru luarea în derâdere a homosexualităţii, cu mult peste vocabularul americanilor din ziua de azi.” (Thornton, The Myth of Ancient Greek Sexuality, pag. 110)
Grecii erau îngroziţi şi dezgustaţi de ideea penetrării anale între doi bărbaţi, numind asemenea faptă ca fiind „împotriva naturii”. Limbajul şi vocabularul lor exprimă chiar această idee, asociind constant homosexualitatea pasivă (kinaidos) cu „ruşine” şi „revoltător”.
“Este apoi kinaidos, creatura unei plăceri sterile – penetrarea anală – care renunţă, de dragul dorinţei, nu numai la orice control raţional asupra pasiunilor sale, dar şi la ordinea masculină intrinsecă instituţiilor politice şi sociale ale cetăţii, supunându-se pe sine acidului corosiv al tuturor poftelor şi patimilor.” (Thornton, The Myth of Ancient Greek Sexuality, pag. 120)
“Pentru claritate, kinaidos nu este un “homosexual”, dar nici un individ obişnuit care se decide acum să aibă o relaţie kinaidică. Ideea de kinaidos se referea la un bărbat deviant din punct de vedere social, a cărui deviere era sesizabilă mai ales dintr-un comportament care încălca flagrant definiţia socială a masculinităţii.” (Winkler, “Laying Down the Law: The Oversights of Man’s Sexual Behavior in Classical Athens,” pag. 176-177, în Before Sexuality: The Construction of Erotic Experience in the Ancient Greek World)
“Aproape în fiecare gen al literaturii greceşti, apetitul lui kinaidos este steril, inutil bun numai pentru plăcere, făcându-l pe bărbat dependent de alte pofte pentru bani sau putere, ameninţând astfel societatea şi categoriile ei distincte, în special dacă el e un cetăţean responsabil într-o anumită măsură cu bunul mers al cetăţii.” (Thornton, The Myth of Ancient Greek Sexuality, pag. 101)
“...Kinaidos, homosexualul pasiv a cărui incapacitate de a-şi controla pornirile, „mâncărimea” pentru plăcere sexuală, îl face să-şi uite masculinitatea şi să se supună penetrării anale. Ceea ce găsim este kinaidos ca simbol al unor porniri sexuale compulsive, fără frâu, o predare haosului patimilor naturale care ameninţă ordinea civilizată, un trădător al sexului său, o manifestare jignitoare a puterii erosului asupra minţii bărbatului care este responsabil cu crearea şi menţinerii ordinii în faţa haosului naturii.” (Thornton, The Myth of Ancient Greek Sexuality, pag. 101)
“Un bărbat căruia îi place s-o facă pe partenerul receptiv este privit ca o prostituată şi ca unul care a renunţat la dreptul său de cetăţean de a deţine o funcţie. Ideea este aceea că un bărbat care de bună voie se supune este unul în stare de orice! Numai sclavii, femeile şi străinii ar alege în mod conştient să fie trataţi ca obiecte.” (Downing, Myths and Mysteries of Same-Sex Love, pag. 139)
Probabil consecinţa juridică cea mai gravă pentru un kinaidos sau pentru un bărbat pasiv într-o relaţie homosexuală era aceea că îşi pierdea dreptul de a se adresa Adunării şi de a participa la alte domenii ale vieţii civile. Grecii asociau acest tip de comportament homosexual cu prostituţia masculină, recurgerea la activităţi homosexuale pentru bani. Vom discuta mai târziu în această carte despre acea homosexualitate promovată prin identitatea homo. Este interesantă paralela sesizabilă între „kinaidos” şi promiscuitatea sexuală a homosexualilor din baruri şi băile publice. Abandonarea controlului raţional asupra pasiunii a condus la porniri sexuale necontrolate, contribuind din plin la răspândirea bolilor cu transmitere sexuală (BTS). Într-o asemenea societate şi mediu a fost posibilă apariţia epidemiei de SIDA în Statele Unite.
“Indiferent de sursa sa, homosexualitatea pasivă habituală este în mod categoric considerată o aberaţie, o tulburare legată de violenţă şi boală, chiar şi în cadrul instituţiei aparent acceptate a pederastiei.” (Thornton, The Myth of Ancient Greek Sexuality, pag. 101-102)
“În limba greacă, cuvântul „pederastie” nu avea sensul negativ pe care îl are astăzi, ci era doar o formă de exprimare a iubirii, fără nici o conotaţie defăimătoare.” (Licht, Sexual Life in Ancient Greece, pag. 413)
„Din nefericire, în vremurile noastre confundăm cele două, folosind cuvântul „pederastie” cu sensul pe care îl dădeau grecii lui „pedomanie”. (Marmor, Sexual Inversion)
“Legăturile amoroase dintre bărbaţi şi băieţi sau dintre doi bărbaţi adulţi, în funcţie de circumstanţe, puteau fi licenţioase şi depravate sau nobile şi caste.” (Henderson, The Maculate Muse, pag. 205)
“Deşi pasivitatea homoerotică la bărbaţii adulţi era condamnată şi de greci, şi de romani, cele două culturi aveau păreri etice diferite despre pederastie. Deşi era o sursă de controverse sociale, curtarea tinerilor născuţi liberi era totuşi instituţionalizată în Atena democrată şi privită filosofic ca un proces educaţional.” (Foucalt 1985: 187-225; D. Cohen 1991a: 171-202).” (Skinner, Introduction, pag. 11 în Roman Sexualities)
Grecii aveau tendinţa să dea o mai mare importanţă instinctului sexual, mergând până la glorificarea lui, în dauna obiectului particular al unui act sexual. De aceea, ei erau mult mai liberi decât cei din ziua de azi să schimbe obiectele sexuale după bunul plac, şi nu impuneau limite adulţilor în ceea ce priveşte alegerea obiectului sexual.
“În Grecia, relaţia sexuală se presupunea a fi o relaţie de putere, una în care un participant este dominant iar celălalt inferior. Pe de-o parte avem bărbatul adult liber; pe de alta, femeile, sclavii şi băieţii. Rolurile sexuale sunt izomorfe cu rolurile sociale; într-adevăr, comportamentul sexual este văzut ca o reflexie a relaţiei sociale, nu ca o temă dominantă. Astfel, este important să ne amintim că pentru greci era vorba de rolul persoanei, nu de sexul său, cel care conta. Obiectele sexuale erau de două feluri – nu bărbat şi femeie, ci activ şi pasiv." (Downing, Myths and Mysteries of Same-Sex Love, pag. 35-136)
“În ceea ce priveşte caracteristicile sale, sistemul sexual roman nu era unul neobişnuit. Tiparul lui conceptual privind relaţiile sexuale, asemenea celui din Atena, corespundea tiparelor sociale de dominare şi supunere, reducând diferenţa de putere dintre parteneri în configurarea rolurilor sexual şi atribuindu-le pe acestea după criterii nu întotdeauna legate de sexul biologic. Actul sexual era privit numai ca o penetrare a celui inferior, un scenariu care reducea în mod automat pe cel penetrat – femeie, băiat sau chiar bărbat adult – la o condiţie efeminată.” (Skinner, Introduction, pag. 3 în Roman Sexualities)
Făcând aceasta, ei aplicau un standard dublu, în care tolerau cea mai mare parte a activităţilor sexuale atât timp cât acestea nu afectau supravieţuirea familiei. Pentru greci, activitatea sexuală avea o calitate direcţională, sexul era ceva ce cineva îl făcea cuiva. Exista de asemenea imperativul anatomic, care dicta faptul că bărbatul sau mai precis, penisul, cel care făcea actul. Deci, la greci, se poate observa că acceptarea socială a unui act sexual nu era determinată de sexul partenerilor, ci mai degrabă de un echilibru de putere între aceştia. Acceptarea unei anumite perechi sexuale depindea de vârsta şi statutul social al partenerului. De asemenea, actele sexual erau privite din perspectiva dominării şi a supunerii. Acest lucru este frecvent întâlnit la multe culturi şi în istorie. Exemplele includ umilirea prinşilor de război – atât bărbaţi, cât şi femei – prin viol. Penetrarea împotriva voinţei era ruşinoasă şi degradantă.
Lumea antică, atât cea greacă, cât şi cea romană, nu se baza în clasificări pe genul persoanei, ci pe o cu totul altă axă, activ şi pasiv. Aceasta are o consecinţă imediată şi importantă, pe care trebuie să o abordăm încă de la început. Pe scurt, nu exista nici un concept abstract al „homosexualităţii”. Faptul că un bărbat se culca cu alţi bărbaţi nu stabilea categoria lui sexuală. La fel, trebuie menţionat că nu exista nici conceptul de „heterosexualitate”. Folosirea acestor termeni cu referire la lumea antică este anacronică şi poate conduce la neînţelegeri grave. Trebuie înţeles faptul că homosexualul pasiv nu era respins pentru homosexualitatea lui, ci pentru pasivitatea lui. În acest context, nu putem vorbi de homosexualitate, ci de pasivitate.
„Este foarte dificil să ne ignorăm prejudecăţile şi să înţelegem că ceea ce este efectiv o chestiune de viaţă şi moarte în societatea noastră era o chestiune de indiferenţă sau de tulburare la romani (vezi mai jos). Datele antropologice ne arată că activ versus pasiv, ca bază pentru determinarea categoriilor sociale, pot fi întâlnite în multe culturi. În afara sistemului nostru de tipuri culturale, „homosexual” se aplică numai actelor, nu şi persoanelor; este un adjectiv, nu un substantiv. Chiar şi aşa, trebuie să atragem atenţia că adjectivul poate fi folosit numai pentru a desemna acte importante în contextul culturii noastre. Recunoaştem cu toţii că alte societăţi au alte viziuni în ceea ce priveşte sacrul şi secularul, comestibilul şi necomestibilul, ruda şi străinul. Trebuie să realizăm că romanii locuiau într-o lume diferită din punct de vedere fizic, spiritual şi psihologic. Trebuie să acceptăm faptul că lumea lor era diferită şi din punct de vedere sexual." (Parker, The Teratogenic Grid, pag. 47-48 în Roman Sexualities)
În realitate, avem foarte puţine dovezi cu privire la felul în care priveau grecii sexualitatea. Ceea ce ştim este faptul că norma pentru un bărbat adult o constituia o heterosexualitate predominantă şi că responsabilităţile sale sexuale erau îndreptate în principal către soţia sa. Ca şi în alte culturi, exista şi aici o „perioadă homosexuală”. Societatea considera că bărbatul trebuie să parcurgă o perioadă predominant homosexuală pe drumul către o maturitate deplină. Finalul, această maturitate deplină, era heterosexualitatea, căsătoria şi creşterea de copii. Homosexualitatea grecilor nu constituia un tipar stabil în viaţă, ci doar un fenomen pubertal care ulterior era integrat într-o viaţă heterosexuală. Astfel, deşi actele homosexuale puteau rămâne şi la maturitate, ele nu erau respinse şi nici nu comportau conotaţii ruşinoase. Cultura grecilor le îngăduia ca pe o expresie fizică, cu condiţia respectării etichetei sociale.
Când studiam „arta” Greciei antice, nu există aproape nici o dovadă scrisă privind circumstanţele la care se referă artistul. El vrea să reprezinte acte sexuale? Privim aceste obiecte arheologice după sute de ani, dintr-o cu totul altă perspectivă. Puţinele dovezi istorice nu ne înfăţişează „cupluri” homosexuale. Majoritatea prezintă o homosexualitate bărbat-tânăr sau, mai precis, o homosexualitate pasivă - kinaidos.
“Picturile de pe vase sunt foarte clare în privinţa poziţiilor sexuale, înfăţişând doi bărbaţi faţă în faţă, fără nici o penetrare, erastele frecându-şi penisul între coapsele tânărului (raport interfemural).” (Bishop şi Osthelder, Sexualia From Prehistory to Cyberspace, pag. 208-209) O analiză a operelor celor trei mari filosofi - Socrate, Platon şi Aristotel – ne arată că ei priveau comportamentul homosexual ca fiind intrinsec imoral. Respingeau ideea unei „identităţi homo” aşa cum avem astăzi. De asemenea, există dovezi scrise privind normele juridice care guvernau diferitele forme de comportament homoerotic. Aceste prevederi pot fi grupat în trei categorii. Pe prima am menţionat-o mai sus şi se referea la prostituţia masculină. Bărbatul îşi pierdea dreptul de a vorbi în faţa Adunării şi de a participa la alte domenii ale vieţii civile, dacă se deda la acte homosexuale pentru câştig. Aceste prevederi împotriva prostituţiei masculine se aplicau şi pederastiei.
“Aceasta era adevărat în special dacă tânărul permitea să fie penetrat, un act considerat nevrednic de un bărbat şi un cetăţean liber, lucru care îi putea afecta cetăţenia.” (Bishop and Osthelder, Sexualia From Prehistory to Cyberspace, pag. 208)
O a doua categorie de norme juridice aplicabile comportamentului homoerotic erau cele legate de educaţie şi curtare. Dezvoltarea pederastiei a condus şi la formularea unui „căi corecte” de seducere a băieţilor, în scopul protejării ambelor părţi. Scopul era şi acela de a oferi protecţie familiei băiatului. Această categorie de prevederi legale menţionau mai multe interdicţii detaliate, printre care avansurile sexuale făcute de cei bătrâni băieţilor de şcoală. A treia categorie cuprindea norme mai generale privind agresiunile sexuale şi făceau obiectul Legii hubrisului (insultă, scandal sau abuz). Acestea se aplicau şi bărbaţilor, şi femeilor.
De obicei, cercetătorii nu vorbesc de hubris în relaţie cu pederastia, întrucât hubrisul implica violenţă şi scandal. Totuşi, nu se acordă suficientă atenţie felului în care legea hubrisului prevedea pedepse pentru viol. Deşi violul este deseori caracterizat prin hubris, la fel este şi seducerea. Eufilet, de exemplu, vorbeşte de hubrisul pe care i l-a pricinuit amantul soţiei lui (Lysias 1.4, 17, 25) iar un discurs al lui Demostene menţionează acuza de hubris (hubreos graphe) formulată la adresa unui fiu care şi-a sedus mama.

Aceste contexte se potrivesc cu definiţia dată de Aristotel hubrisului, cu referire la orice comportament care dezonorează şi ruşinează victima plăcerii sau gratificării agresorului (Rhetoric 1387b). În acelaşi spirit introduce şi Aeschines legea hubrisului în catalogul legilor pe care le enumeră ca reglementând pederastia în Atena în secolul 4 îH. De fapt, când el se referă pentru prima oară la legea hubrisului, o caracterizează ca pe o prevedere care include într-o interdicţie sumară toate acele fapte: „Dacă cineva săvârşeşte hubris la adresa unui copil, a unui bărbat sau a unei femei sau a oricui liber sau sclav...” (Aeschines 1, 15). La fel, sursele ateniene calificau şi violul şi seducerea femeilor şi a copiilor drept acte de hubris pentru că încălcau integritatea sexuală şi onoarea familiei.” (Cohen, Law, Sexuality, and Society The Enforcement of Morals în Classical Athens, pag. 178-179) Putem vedea deci felul în care vechii greci priveau homosexualitatea şi pederastia.
“Pentru greci, homosexualitatea constituie o inovaţie istorică, un rezultat al imaginaţiei depravate şi o vulnerabilitate la plăcere.” (Thornton, The Myth of Ancient Greek Sexuality, pag. 102)
Pederastia s-a transformat dintr-un ritual al transferului într-o instituţie educaţională. Prin instituţie nobilii din clasa privilegiată a oraşelor-state greceşti le transferau adolescenţilor din aceeaşi clasă acele virtuţi considerate bărbăteşti, de care aceştia aveau nevoie pentru a-şi ocupa locul în societate. În consecinţă, s-ar putea să fi fost mai puţin „sex” între cel matur şi cel tânăr, decât afirmă activiştii homosexuali. Contactul sexual care avea loc între bărbaţii din aceeaşi categorie socială era legat de statut şi se desfăşura după norme care prevedeau că nici una dintre părţi nu este degradată sau deschisă la acuzaţii de licenţiozitate. Contactul sexual era pentru plăcerea şi descărcarea sexuală a adultului, nu şi pentru plăcerea tânărului. Nu era o activitate orală sau anală. Cel mai adesea se consideră că adultul îşi introducea penisul între coapsele tânărului pentru a obţine un orgasm, cei doi stând în picioare unul în faţa altuia. În felul acesta, partenerul în vârstă obţinea orgasmul, iar cel tânăr era ferit de „ruşinea penetrării”. Pentru cel tânăr, indiferent de afectele sale pentru cel bătrân, nu era o chestiune de sentimente sau dorinţă sexuală faţă de cel bătrân. Pentru greci, norma o constituia heterosexualitatea şi căsătoria. Pederastia grecilor era limitată în principal la clasa nobililor, a celor privilegiaţi din unele oraşe-state greceşti. Relaţia se încheia pentru cel tânăr în momentul în care el însuşi devenea adult. Grecia punea un mare accent pe abilităţile sportive şi militare – a se vedea Olimpiadele.
“Această pederastie se presupunea că transmite virtuţile bărbăteşti de la cel nobil la cel tânăr (Vangaard, 1972).” (Karlen, “Homosexuality in History,” pag. 79 în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal)
“Grecia antică este deseori citată ca un exemplu de civilizaţie în care homosexualitatea era acceptată ca normală sau chiar încurajată. Lucrurile nu stăteau chiar aşa. Se presupunea că toţi bărbaţii fac dragoste cu femei, se căsătoresc şi au copii, chiar dacă aveau un iubit de acelaşi sex. Mai mult, dragostea şi sexul între doi bărbaţi era privit ca ceva ridicol. Norma pentru bărbatul adult era să aibă o relaţie care dura câţiva ani cu un adolescent. Când acel adolescent ajungea la maturitate, el la rândul lui îşi lua un iubit tânăr.” (Goode, Deviant Behavior, pag. 193-194)
“De pildă, în Grecia antică, relaţiile homosexuale între bărbaţi mai în vârstă şi bărbaţi mai tineri erau acceptate pe temeiuri pedagogice. În contextul relaţiei erotice, cel bătrân îl învăţa pe cel tânăr abilităţi militare, intelectuale şi politice. Totuşi, cei bătrâni erau deseori căsătoriţi şi aveau copii. Nici o relaţie sexuală nu o excludea pe cealaltă. Astfel, deşi societatea vechilor greci recunoştea activitatea homosexuală, bărbaţii implicaţi în aceste relaţii arareori se defineau pe sine drept „homosexuali.” (Escoffier, American Homo: Community and Perversity, pag. 37)
“Pentru a uşura înţelegerea iubirii faţă de băieţi la vechii greci, ar trebui să spunem câte ceva despre ideea lor de frumuseţe. Diferenţa fundamentală dintre cultura antică şi cea modernă este aceea că cea antică este eminamente masculină; femeia apare în schema bărbatului grec numai ca mamă a copiilor săi şi ca supraveghetor al casei sale. Antichitatea îl recunoştea numai pe bărbat ca esenţă a vieţii inteligente. Aceasta explică de ce creşterea şi formarea fetelor era neglijată într-o manieră greu de înţeles pentru noi; cât despre băieţi, pe de altă parte, ei trebuia să-şi continue educaţia mult peste limitele noastre de astăzi. Obiceiul cel mai ciudat, după noi, era ca fiecare bărbat să atragă la sine unul sau mai mulţi băieţi şi, în intimitatea vieţii cotidiene, să-i fie sfătuitor, tutore şi prieten, şi să-l înveţe toate virtuţile bărbăteşti.” (Licht, Sexual Life in Ancient Greece, pag. 418)
“De pildă, în Grecia antică, relaţiile homosexuale dintre bătrâni şi tineri erau acceptate ca pedagogice. În contextul unei relaţii erotice, cel bătrân îl învăţa pe cel tânăr abilităţile militare, intelectuale şi politice. Totuşi, cei bătrâni erau deseori căsătoriţi şi aveau copii. O relaţie sexuală nu o excludea pe cealaltă. Astfel, deşi societatea vechilor greci recunoştea activitatea homosexuală a bărbaţilor ca pe o formă valabilă de sexualitate, bărbaţii implicaţi în aceste relaţii arareori se considerau pe sine drept “homosexuali”. (Escoffier, Jeffrey. American Homo Community and Perversity, pag. 37)
De-a lungul istoriei, majoritatea societăţilor sunt prevalent masculine, deşi există şi excepţii. Trebuie deci să fim atenţi să nu adăugăm un accent sexual puternic pederastiei grecilor.
“Adevărul este acela că pederastia este un viciu încurajat de condiţii sociale anormale, cum ar fi viaţa în tabere militare sau în comunităţi exclusiv masculine. Societatea era în esenţă masculină în perioada clasică a civilizaţiei greceşti, chiar şi în afara Spartei. Homosexualitatea de fapt apare oriunde bărbaţii şi femeile sunt separaţi, iar diferenţele de educaţie şi formare între sexe promovează atracţii sexuale anormale. Cu cât este mai fermă această separare, cu atât devine şi homosexualitatea mai răspândită.” (Flaceleitere, Love in Ancient Greece, pag. 215-216)
“Ce vom înţelege deci dintr-o societate ale cărei legi exprimă o anxietate profundă faţă de pederastie, dar totuşi nu o interzic? O cultură în care atitudinile şi valorile merg de la moduri diferite de aprobare reprezentate în Symposiumul lui Platon, până la realismul rece al lui Aristofan şi la judecata lui Aristotel, anume că la un om, capacitatea de a simţi plăcerea într-un rol sexual pasiv reprezintă o stare degenerată sau morbidă, dobândită prin obicei şi comparabilă cu rosul unghiilor sau cu mâncatul de cenuşă. O cultură nu reprezintă o unitate omogenă; nu exista o „atitudine ateniană” faţă de homoerotism. Atitudinile foarte diferite şi normele şi practicile contradictorii pe care le-am discutate mai sus reprezintă dezacorduri, contradicţii şi anxietăţi care contribuie la haosul unei culturi complexe. Ele nu trebuie raţionalizate. A le aşeza într-un sistem cât de cât coerent şi uniform ar însemna să renunţăm din start la înţelegerea corectă şi deplină a naturii homosexualităţii ateniene.” (Cohen, Law, Sexuality, and Society The Enforcement of Morals in Classical Athens, pag. 201-202).
Din nou, pentru pederastie ca exemplu de homosexualitate a vârstei, alături de celelalte două tipuri de homosexualităţi, inversiunea sexuală şi homosexualitatea cu roluri specializate, la maturitate heterosexualitatea reprezenta norma, prin căsătorie şi creşterea de copii. Astfel, natura contactului erotic homosexual este secvenţială, nu liniară. În timp ea evoluează către un alt mod de expresie sexuală a individului. De asemenea, la maturitatea sexuală se ajunge prin abandonarea homosexualităţii adolescentine. Finalitatea o constituie heterosexualitatea, în timp ce homosexualitatea este numai o fază tranzitorie. În final, este important să remarcăm că o sexualitate o înlocuieşte pe cealaltă. Ceea ce este învăţat şi acceptat trebuie acum dezvăţat şi respins. În toate aceste trei tipuri de homosexualităţi, nu există conceptul modern al „identităţii homo”, care desemnează o persoană legată sexual exclusiv de cineva de acelaşi sex. Ca şi la celelalte două tipuri de homosexualităţi, trebuie să recunoaştem existenţa posibilităţii unor atracţii homoerotice la maturitate. Acestea sunt însă departe de a constitui un standard, fiind în general respinse.

Niciun comentariu:

Persoane interesate

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Curs Valutar BNR

Lista mea de bloguri